Fascinatie

Hai sa jucam ceva interesant. Scriem o strofa in care descriem de ce se sinucid fecioarele.
Pff.

Fecioarele au pierdut o legatura. Domesticite, fecioarele s-au rasfirat pe propriile lor fire de par.
Fecioarele traiau fantezii firave. Astenice. Imbogatite chimic.
Fecioarele isi tencuiau peretii cu mainile, ochii si plamanii lor. Gura servea drept acvariu expresionist.
Fecioarele erau produse sociale ce respingeau produsele sociale. Adevarul putea inca fi modelat dupa bunul lor plac. Realitatea era o lipitoare onirica.
Fecioarele visau.

Ah, da, fecioarele starneau fascinatii… un dans imponderal si atonal privit la nivelul gleznelor de X seturi de diferiti. Dar prinse in salturile lor magnifice, vrajite de ambianta suprapamanteana si cadenta salbatica a propriului dans, fecioarele dansau intre ele salonul unde usa era mereu deschisa si orice prezenta suficient de monotona incat sa usture teribil.

Fecioarele dansau de frica si taceau din complezenta. Estetica propriei existente era coplesitor de vaporoasa ceea ce se mula in esenta pe dorintele lor. Nu este idealism, nici naivitate si nici rasfat intr-un fel, este o alegere pe care initial au luat-o altii pentru ele dar care in timp a devenit singurul membru care mai poate misca intr-un corp amortit. La un moment dat cam TOTUL ajunge daca nu sa doara cel putin sa starneasca aprehensiuni.

Asadar, intr-un joc lipsit de finalitate, trisori sau vinovati, fecioarele comunicau in silabe si rodeau concluzii nascute din pasi de dans. Pe scurt, fecioarele traiau in ameteala ontologica. Asa ca au decis sa se sinucida. Pentru ca era cam gol, si urechile dureau, mainile de pe tavan amortisera, sangele se adunase in cap, fumul se uscase.

Si inca un motiv destul de important:

fascinatia
nu
inseamna
nimic